Lacul Itezista era tăcut, dar acea tăcere nu era una obișnuită. Era ca și cum pădurea însăși și-ar fi ținut respirația. Razele soarelui se topeau peste apă, iar medalionul și brățara Sofiei străluceau într-un ritm blând, ca două inimi care se recunosc.
Dragoș se aplecă, atingându-și inelul de argint. Un val de lumină rece, argintie, se ridică din el.
— „Sofia… îl simți și tu?"
— „Da", șopti ea. „Parcă ne cheamă pădurea din nou."
Deodată, suprafața lacului s-a tulburat. Un cerc de lumină s-a format în mijloc, iar din el s-a ridicat o ceață argintie. Vântul s-a oprit. Frunzele au încetat să foșnească. Întreaga pădure părea să privească spre acel loc.
O siluetă înaltă a ieșit din ceață. Era făcută din crengi, frunze și lumină. Fața lui nu era nici bătrână, nici tânără – părea să poarte vârsta pădurii însăși. Părul îi curgea ca un râu de mușchi verde, iar ochii… ochii lui ardeau ușor, ca doi sori ascunși sub apă. O mantie de abur și frunze strălucitoare îi flutura în jurul umerilor, iar pașii lui lăsau dâre de lumină în iarba udă.
Sofia a rămas fără cuvinte.
— „Cine ești?", a reușit ea să șoptească.
Vocea care i-a răspuns părea să vină de pretutindeni — din vânt, din pământ, din apă.
— „Eu sunt Codrion, Spiritul care veghează asupra Pădurii Itezista. Cel care a văzut lumina născându-se și umbrele crescând. Pădurea este trupul meu, iar râurile sunt sângele meu."
Dragoș a făcut un pas înainte.
— „Tu ești cel care a vorbit cu Miral?"
Codrion dădu din cap încet.
— „Da. Miral era alesul Lunii, cel care purta secretul echilibrului dintre Lumină și Noapte. Iar voi doi", spuse el, privind spre Sofia și Dragoș, „sunteți cei care trebuie să continuați calea începută de el."
Sofia simți cum o arde în piept.
— „De ce noi? Sunt doar o copilă."
Spiritul se apropie încet, iar vântul îi ridică părul ca o adiere ușoară.
— „Nu vârsta aduce putere, Sofia. Ci inima. Porți în tine Semnul Soarelui — același care odinioară lumina regatul când umbrele îl acopereau. Iar tu, Dragoș, porți Semnul Lunii, oglinda ei. Împreună, puteți deschide Poarta dintre Lumină și Umbră."
Alexandra se uită în jur, uimită.
— „Poarta? Unde este?"
Codrion a atins suprafața lacului cu mâna sa transparentă. Apa s-a deschis ca o oglindă spartă, dezvăluind o imagine dedesubt - un copac imens, cu un trunchi auriu și rădăcini care ajungeau adânc în pământ. În centrul său, strălucea un simbol: jumătate soare, jumătate lună.
— „Acesta este Arborele Luminilor", a spus Codrion. „Inima pădurii. Conectează toate lumile – cea a oamenilor, cea a umbrelor și cea a spiritelor. Dar inima lui a slăbit. Miral știa că într-o zi Lumina va trebui să renaască. Și acea zi este astăzi."
Sofia a făcut un pas înainte. Medalionul ei a vibrat.
— „Ce vrei să facem?"
Codrion se holba la ei.
— „Vreau să învățați să ascultați. Pădurea nu vorbește cu urechile, ci cu sufletul. În curând, va apărea un nou semn — și atunci veți ști încotro să mergeți. Dar fiți atenți... lumină fără umbră orbește."
Dragoș și-a strâns pumnul.
— „Asta înseamnă că Miral… știa despre toate astea?"
— „Da", spuse Codrion, cu o urmă de tristețe în voce. „Știa că va veni vremea când Lumina și Luna vor fi din nou una. Și mai știa ceva… că înainte de a fi restabilit echilibrul, se va naște o nouă rază de soare."
Sofia ridică privirea, nedumerită.
— „O rază de soare?"
— „Da", spuse Codrion. „Cineva care nu a venit încă pe lume, dar a cărui inimă va arde mai tare decât a ta. El va fi fratele tău, Sofia. Dar drumul până la el e lung."
Spiritul a început să se estompeze, iar lumina din lac s-a estompat încet.
— „Pădurea te va călăuzi. Ascultă-i glasul când bate vântul și lumina tremură pe apă. Atunci vei ști că sunt acolo."
Tăcerea se lăsă din nou. Codrion dispăruse. Doar lacul mai pâlpâia ușor, ca și cum ar fi păstrat o amintire vie.
Dragoș s-a apropiat de Sofia.
— „Ai auzit? Un frate…"
Sofia zâmbi slab.
— „Da. Dar nu știu dacă să fiu fericită sau frică."
Alexandra privi în depărtare.
— „Cred că e începutul a ceva mai mare."
Și, pentru o clipă, pădurea a tremurat din nou. Vântul aducea o șoaptă abia auzită, ca un cântec vechi:
„Lumina a renăscut, dar nu este încă întreagă…"
Sofia privi cerul și simți medalionul bătând în ritmul inimii sale.
Nu știa încă — dar pasul pe care îl făcuse în seara aceea avea să schimbe pentru totdeauna destinul regatului și al pădurii.